Daniela Mihaela

„Natura iti da chipul pe care il ai la 20 de ani. Viata iti modeleaza chipul pe care il ai la 30 de ani. Dar la 50, vei avea fata pe care o meriti"


Scrie un comentariu

Cunoaște-te pe tine însuți

Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă ai fi așa cum ar fi trebuit să fii? Pentru că, practic, dacă e să ne analizăm cu atenție nici nu știu cât la sută suntem moștenire genetică și cât la sută suntem suma a tot ceea ce ni s-a întâmplat, ni s-a spus, ni s-a dat să înțelegem, ni s-a insuflat sau ni s-a băgat pur și simplu cu forța.

Am ajuns de curând la o altă înțelegere a afirmației aparent simple a marelui filosof. Până acum înțelegeam prin a te cunoaște pe tine însuți să ajungi la o cunoaștere absolută a ta: cine ești de fapt, ce îți place cu adevărat, ce vrei să faci în viață, care este de fapt cel mai important lucru pentru tine..etc. Adică practic să ma iau pe mine ca ceea ce sunt în prezent și să ma analizez profund pentru a-mi face o descriere exhaustivă, cum sunt manualele de utilizare ale diferitelor produse. Dar tot încercând să fac asta m-am lovit în drumul meu de diferite idei sau gânduri contradictorii și aparent ambele mă caracterizau. Ceea ce nu se potrivea de loc cu demersul meu pentru că, nu-i așa, un lucru nu poate fi și mare și mic în același timp. Și atunci mi-am dat eu seama că  paradoxul asta se datorează faptului că unele dintre acele idei, convingeri etc. nu erau de fapt ale mele. Erau ale mamei mele, ale tatălui meu, ale vreunui profesor, ale societății sau erau scoase din vreo carte pe care o citisem cândva sau vreun film care m-a marcat. Păi și atunci EU unde sunt? EU nu sunt cea care sunt acum. Nu mă accept ca fiind suma unei moșteniri genetice + ideile, gândurile, fricile, preconcepțiile familiei, anurajului, societății pentru că astea din urmă nu sunt ale mele, NU SUNT EU!

De aceea, merg mai departe în cunoașterea de sine și mă consider ca fiind  EU doar acea ființă pură, fără idei, temeri, sentimente…care a venit pe lume într-o zi de vineri. Acolo este răspunsul, pentru că restul sunt straturi care doar mă acoperă dar nu mă definesc. Așa cum, drept vorbind, nu mă definesc hainele pe care le pun pe mine. Dar pentru a ajunge acolo trebuie să scap de toate aceste haine, să scap de preconcepțiile oamenilor printre care am trăit, de religia care mi-a fost dată cu lingurița de mică, de temerile mamei, de frustrările tatălui și mai ales de imaginea despre mine pe care mi-au băgat-o alții în cap: „Ești …, ești …”, „te comporți ca o/un …..”, „De ce x a putut și tu nu?” Toate astea par inofensive dar mi-au inhibat EU-ul și l-au modificat atât de puternic încât azi îmi mai vin de la el abia niște impulsuri care mă fac să realizez că el încă este pe acolo pe undeva, ascuns și închis.

Este evident că soluția mea la imperativul lui Socrate este una imposibil de realizat, pentru că, după atâtea straturi de vopsea, cine mai știe care era culoarea inițială a materialului? Putem doar intui, în funcție de nuanțe, dar adevărul nu îl vom ști niciodată. Și mă cuprinde melancolia gândindu-mă că poate aș fi fost mai bună și societatea cu tot ce implică ea m-a stricat. Sau poate aș fi fost mai rea? Cine știe? Și cine va putea ști vreodată? Ar fi putut exista atâtea Daniele câte familii există pe pământ și chiar mai multe. Și toate ar fi foarte diferite (ar fi arătat altfel, s-ar fi comportat altfel, ar fi avut alte joburi…). Dar ar fi existat ceva ce le-ar fi unit. Acel ceva sunt EU.